Criteriului instituţional de evaluare a operei de artă

text Cristina Moraru, ilustrație Andrei Măceșanu

Conform criteriului instituţional de evaluare, opera de artă este ceea ce agenţii „lumii artei” evaluează ca fiind artă. Pentru Charles Dickie operele de artă devin candidate la o apreciere, depinzând de sensul care le este atribuit de către lumea artei. Criteriul instituțional de evaluare a operei de artă conduce aparent la o situație paradoxală: pe de o parte, ca orice criteriu estetic, are rolul de a ghida orientarea profesioniștilor în condițiile efasării graniţeleor între artă şi non-artă. Pe de altă parte, el vine să legitimize arbitrarul în deciziile includerii sau excluderii unui obiect în sfera artei. Principală contribuţie a teoriei instituționale în privință criteriilor estetice este aceea de a arată că valoarea estetică a operei de artă nu este autonomă în raport cu cei care o receptează şi cei care o administrează.

Aşadar, valoarea estetică nu este o calitate interentă a operei de artă, sau cel puţin, necesită activarea sa în funcţie de context şi de pregătirea publicului. Totodată, deşi este considerată de unii a fi perenă, valoarea estetică este dependentă de deciziile particulare ale unui anumit moment, care derivă din convențiile artistice ale timpului. După cum subliniază Dickie, calitatea artistică a unui obiect este dependentă de gestul de conferire de statut la apreciere, fapt legitim în cadrul acestui sistem, care presupune o rețea de dependență între critici, curatori şi artişti. Astfel, Dickie va defini lumea artei ca o totalitatea a sistemelor artistice, cu precizarea că un sistem artistic este un cadru de prezentare al unei opere de artă de către un artist, unui public, iar un artist este o persoană care participă în mod competent la realizarea unei opere de artă, aceasta din urmă fiind un artefact de un anumit gen, creat pentru un anumit public artistic.