Simulacru
text Cristi Iftode, ilustrație Andrei Măceșanu
Problema simulacrului îşi are originea filosofică în distincţia operată de Platon, în dialogul Sofistul, între copii-„icoane” ale Ideilor eterne şi simulacre-„fantasme”, adică presupuse copii ale copiilor, degradate şi înşelătoare. Deleuze a scos în evidenţă faptul că, încercând să definească fiinţa simulacrului, Platon ajunge să pună în criză însăşi noţiunea de copie. Copiile participă la modelele lor ontologice, se aseamănă cu acestea. Dar să spui că simulacrul este „copia copiei” ratează esenţialul, adică „diferenţa de natură” dintre copie şi simulacru, datorată faptului că doar copiile posedă asemănare veritabilă, „internă”, cu Ideea, în timp ce simulacrele produc numai un efect de asemănare la suprafaţă. Marea problemă rezidă, atunci, în imposibilitatea de a deosebi cu certitudine copiile de simulacre, adică de a discerne între matricea fiinţei şi plăsmuirile amăgitoare. Simulacrul reprezintă şi condiţia omului după păcat, în creştinismul platonizat: păstrează chipul, dar pierde asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Platon, simulacrul include în el observatorul, este un efect de perspectivă. Opera de artă modernă ar atesta atunci tocmai întoarcerea puterii refulate a simulacrului, puterea fantasmei, beţia sa excentrică, debordantă, negând „atât originalul, cât şi copia, atât modelul, cât şi reproducerea”. Adevărata „răsturnare a platonismului” ar fi, atunci, o gândire a diferenţei (a diferenţelor) ca termen prim şi originar, în locul unei identităţi esenţiale a lumii ce ar domni în spatele multiplelor aparenţe şi miraje. În timp ce, în artă, provocarea constă în „distrugerea modelelor şi a copiilor pentru a instaura haosul creator”. Un alt important gânditor francez contemporan, J. Baudrillard, şi-a legat numele de vestirea, cu cinism, a intrării în era simulacrului sau a hiperrealităţii virtuale. Această intrare e sinonimă cu momentul cultural şi istoric în care termenii contradictorii sau opuşi dialectic în gândirea tradiţională devin pur şi simplu interşanjabili: „Peste tot asistăm la aceeaşi «geneză a simulacrelor»: comutabilitatea între frumos şi urât în lume, între stânga şi dreapta în politică, între adevărat şi fals în toate mesajele media, între util şi inutil la nivelul obiectelor, între natură şi cultură la toate nivelele de semnificare. Toate marile criterii umaniste ale valorii, acelea ale unei întregi civilizaţii a judecăţii morale, estetice, practice, se şterg din sistemul nostru de imagini şi semne. Totul devine indecidabil, iar acesta e efectul caracteristic al dominaţiei codului, care se sprijină peste tot pe principiul neutralizării şi indiferenţei”. Teoria lui Baudrillard s-a bucurat de o receptare extraordinară în lumea artistică a anilor 80, inspirând o mişcare denumită „simulaţionism” (dezavuată de Baudrillard), la fel cum a reprezentat şi sursa teoretică a filmului cult Matrix, film ce înfăţişează un viitor distopic în care omenirea este prinsă într-o realitate simulată creată de maşini inteligente, iar indivizii sunt transformaţi în bateriile de alimentare ale acestora.