Readymade
text Cristi Iftode, ilustrație Andrei Măceșanu
Conform definiţiei propuse de A. Breton, un readymade este „un obiect obişnuit promovat la rangul de obiect artistic prin simpla alegere a artistului”. Readymade-urile au fost văzute, cel puţin pentru o vreme, ca un caz limită şi o punte de încercare pentru orice teorie a artei, pentru a fi ulterior înglobate şi „domesticite” de istoria artei, aşa cum se întâmplă în acest domeniu cu orice transgresiune. Creatorul obiectelor artistice „de-a gata” e considerat artistul francez M. Duchamp – pentru mulţi, veritabilul părinte al artei conceptuale –, cel care a vorbit, în legătură directă cu readymade-urile, despre depăşirea „artei retinale”. Duchamp a trasat pentru artiştii care l-au urmat o veritabilă regulă a încălcării de reguli: oricare ar fi propunerea artistică, ea trebuie să conjuge provocarea deliberată cu umorul subtil, aşa cum nota Th. de Duve. Primul readymade (unul „asistat”) a fost Roata de bicicletă (1913), constând într-o asemenea roată fixată, cu furca în sus, pe un taburete pictat. Cel mai faimos readymade rămâne Fântână (1917), pisoarul răsturnat propus pentru Salonul Independenţilor de la New York, sub pseudonimul R. Mutt, şi refuzat de comitetul organizator, Duchamp orchestrând magistral întreaga afacere. (În decembrie 2004, Fântână a fost votată cea mai influentă operă de artă a secolului XX de către 500 de persoane din lumea artei.) Ideea de readymade (lăsând la o parte discuţia despre posibila „producţie” a unora dintre acestea de către Duchamp) poate fi văzută şi astăzi ca un fel de „grad zero al artei” prin aceea că unui obiect din realitatea înconjurătoare i se retrage semnificaţia curentă, iar această lacună, această lipsă de semnificaţie, devine un surplus de semnificaţie, care îl face să fie operă de artă. Opera de artă este această „gaură” în fiinţă care ne somează să o umplem: iar dacă nu mai putem umple pisoarul la propriu, expunerea şi muzealizarea retrâgându-i acestuia semnificaţia de „ustensil” de urinat (cum ar spune heideggerienii), atunci îl umplem la figurat, cu straturi de interpretări. În fond, opera este gestul de a propune un obiect din realitatea înconjurătoare drept artă, adică pretext pentru întâlnire (Cutia albă). La urma urmei, dacă arta înseamnă facere, iar facerea e, în ultimă instanţă, alegere, de ce să nu poţi scurtcircuita procesul „producţiei” artistice, alegând un obiect „de-a gata”? „Artă înseamnă să alegi”, spunea Duchamp. Să ne amintim, apoi, că niciun pictor nu pleacă, de fapt, de la zero, ci mereu de la o tradiţie readymade, ca şi de la nişte culori din tub readymade, astfel încât, orice ar face, opera sa e un readymade modificat, „ajutat”.