Neoplatonism si Renaștere

text Cristina Moraru, ilustrație Andrei Măceșanu

Întorcându-se la filosofia antichităţii, umaniştii renacentişti adopta ideile lui Platon în versiune neoplatonică. Înţelegerea neoplatonică a filosofiei presupunea contestarea materialismului şi a empirismului, însă nu trimitea în mod concret către doctrina lui Platon, ci viza o serie de variaţiuni rezultate din asocierea platonismului altor doctrine, precum cea a neopitagorismului ‒ care instituia o serie de speculaţii matematice, atribuite unor accepţiuni religioase păgâne ce valorizau superstiţia şi misterul, făcând cercetări în domeniul astrologiei şi alchimiei. Această variaţiune între platonism şi neopitagorism era adoptată cu precădere de către umaniştii renacentişti care îşi concretizau o abordare eclectică asupra filosofiilor ermetice şi a ştiinţelor speculative. Neoplatonismul îşi are originea în secolul al III-lea, în scrierile lui Plotin şi a discipolilor său şi insitituia o doctrină abstractă şi transcedentală care, înainte de a fi implementată ca doctrină filosofică renascentistă, a fost adoptată şi de către filosofii medievali bizantini  ‒ care credeau în intuiţie şi emanaţie divină ‒, şi de filosofii medievali scolastici ‒ care credeau în metafizică.

Ulterior, neoplatonismul filtrat prin gândirea lui Augustin se remarcă încă din secolul al IV-lea şi pătrude în Renaştere ca variaţiune creştină a ideilor platonice, ajungând ca în secolul al XV-lea să i se ofere o intepretare mistică, iraţională şi ermetică. Această versiune a neoplatonismului sub influenţa augustiniană a fost adoptată de către cel mai important centru renascentist al platonismului: Acedemia Florentină din secolul al XV-lea. O ultimă variaţiune a filosofiei platonice se regăseşte în scrierile lui Nicolaus Cusanus luând forma unui platonism ştiinţific constituit pornind de la metodologia epistemologică a priopri care s-a dezvoltat într-o teoria a cunoaşterii, fără a implica, însă metafizica. Această variaţiune neoplatonică a fost adoptată în special de matematicieni şi oameni de ştiinţă şi mai puţin de esteticienii filosofi ai secolului al XV-lea, însă ideile ştiinţifice s-au răspândit atât în Italia, influenţându-l pe părintele astronomiei observaționale moderne, Galileo Galilei cât şi înafra Italiei,  influenţându-l pe matematicianul, astronomul și naturalistul german Johannes Kepler Astronom, cât şi pe cosmologul, matematicianul şi economistul polonez Nicolaus Copernic.