Mimesis

text Cristi Iftode, ilustrație Andrei Măceșanu

Termenul mimesis se pare că a fost utilizat iniţial în legătură cu ritualul dionisiac, desemnând dansul ritual, iar, în chip generic, expresia sentimentelor prin mişcare, sunet şi cuvinte. „Mai târziu, mimesis a ajuns să însemne arta actorului, mai apoi a fost aplicat în muzică şi încă mai târziu, în poezie şi sculptură, în acest punct producându-se şi mutaţia semnificaţiei lui originare” (W. Tatarkiewicz). În acord cu interpretarea lui Nietzsche din Naşterea tragediei, A. Danto va evidenţia faptul că, în contextul ritului dionisiac, ideea de „reprezentare” a Zeului este, de fapt, cea de „re-prezentare”: „de fiecare dată se credea că este literalmente prezent, şi acesta e primul sens al imitaţiei”. Aşadar, primul sens al lui mimesis este cel de epifanie sau manifestare, şi abia sensul secund, ulterior, al „reprezentării” este acela de „ceva care stă pentru altceva”. Rezultă că originea magico-religioasă a artei implica puterea artistului „de a face o anumită realitate prezentă într-un mediu străin, un zeu sau un rege într-o piatră” (Danto). Mimesis e un cuvânt tradus de regulă prin „imitaţie”, dar la fel de bine, în contextul concepţiei antice despre artă, ar putea fi redat prin „expresie”, „interpretare” sau „creaţie”. La Platon întâlnim, e adevărat, o linie critică de interpretare a artei mimetice (imitative) fie ca iluzie, adică dublare inutilă sau chiar primejdioasă a entităţilor, fie ca minciună care amestecă în reprezentare date subiective ţinând de percepţia, sensibilitatea sau starea de moment a artistului, astfel inducând în eroare cu privire la adevărul lucrurilor sau natura ascunsă a realităţii. Poeţii izgoniţi din cetate în Republica lui Platon păcătuiau prin aceea că ne făceau să empatizăm cu slăbiciunile zeilor sau eroilor pe care îi înfăţişau, făcându-ne, astfel, să ne dăm acordul şi să fim indulgenţi cu propria noastră parte slabă, iraţională. Arta imitativă avea, cu alte cuvinte, o vină morală. Însă, aşa cum sublinia Gadamer, sensul originar al lui mimesis se vedea răsturnat de către Platon, în critica sa adusă artelor mimetice: „Atunci când Platon atribuie, din contră, rangul cel mai de jos artelor mimetice, deoarece n-ar fi numai simpe imitaţii ale formelor esenţiale, cum sunt lucrurile reale, ci imitaţii ale unor imitaţii, el răstoarnă, evident, adevărata esenţă a imitaţiei artistice cu susul în jos”. La Aristotel devine clar faptul că mimesis nu poate fi echivalată cu „oglindirea” realităţii, că ceva poate fi o imitaţie a ceva în sensul că este despre acel ceva, dar fără ca acel ceva să existe în chip efectiv. Din acest motiv, Aristotel putea afirma că poezia, prin „imitaţie”, nu e legată de o anumită entitate istorică, ci mai degrabă reprezintă (întruchipează) pattern-uri (tipare) de acţiune, fiind de aceea mai universală (şi mai filosofică) decât istoria. Gadamer va încerca să gândească unitatea dintre arta clasică şi cea modernă tocmai pe baza unei forme superioare ontologic de mimesis sau Darstellung: „Orice imitaţie adevărată este o transformare (…) întrucât aduce la vedere unele posibilităţi intensificate, pe care nu le-am văzut niciodată”.