Kitsch-ul – definiții preliminare
text Raluca Oancea, ilustrație Livia Fălcaru
Fie că este considerat o categorie estetică, un stil sau, dimpotrivă, lipsă de stil, kitsch-ul indică mereu un prea mult: prea mult ornament, prea mult sentiment, prea multă culoare. Având ca tată Romantismul iar ca strămoși Goticul, Rococoul, Barocul, el își propune să uimească, să stârnească pasiuni chiar dacă unele voci afirmă că nu reușește decât un catharsis facil.
Ca termen, kitsch-ul provine din limba germană. El intră în uz la mijlocul secolului XIX, impunându-se cu ușurință, grație capacității de a reda o paletă complexă de sensuri, seriei largi de sinonime existente în diferite alte limbi: „curşi” în spaniolă, „poşlust” în rusă, „schlock” în idiș și în engleza americană.
Primul filosof care îl remarcă este Schopenhauer, în lucrarea Lumea ca voință și reprezentare din 1819. În această fază incipientă, în lipsa unui termen mai bun, categoria purta numele de „excitant” și includea nudurile respectiv natura moartă olandeză ce înfățișa obiecte comestibile. Trebuie amintit aici că modul în care Schopenhauer opunea lumea superioară a artei și a cunoașterii adevărate unui cotidian mercantil, unei lumi a voinței crude și interesate, solicita ca orice abatere a artei de la contemplarea dezinteresată să fie sancționată. În acest context, kitsch-ul „excitant” era exclus din lumea artei și a contemplării în baza acuzației de stimulare a dorințelor respectiv a voinței de viață.
În secolul XX, un redutabil adversar al kitsch-ului se dovedește a fi criticul Clement Greenberg. De pe premise moderniste, acesta livrează, în celebrul eseu Avangardă și kitsch din 1939, o hotărâtă condamnare potrivit căreia kitsch-ul este opusul avangardei și al oricărei inovații artistice. Incapabilă de a aduce ceva nou, categoria implică o trivială ariergardă a copiilor, a șabloanelor și a simplificărilor din lumea literaturii de masă, a copertelor de revistă, reclamelor și benzilor desenate, a stepului și a filmelor hollywoodiene. Spre deosebire de arta vie a unui Picasso, Braque, Mondrian, Miró, Kandinsky, Brâncuşi sau Klee, “kitschul e mecanic şi operează pe bază de reţete”, “e un surogat de experienţă şi senzaţii falsificate.”
Greenberg adaugă listei de acuzații și asocierea cu consumerismul: „Kitschul pretinde că nu cere nimic, nici măcar timp, din partea clienţilor săi – mai puţin banii lor.” Ulterior, această poziție va fi preluată de Horkheimer și Adorno în critica lor privitoare la industrializarea culturii, la transformarea artei în marfă din lucrarea Dialectica luminilor apărută în 1944.
Treizeci de ani mai târziu, apare o altă lucrare de referință, Cinci fețe ale modernității, a lui Matei Călinescu, în care kitsch-ul este interpretat ca fenomen tipic al modernității, alături de alte emblematice fațete: avangardă, decadență, modernism, postmodernism. Reluând definiția lui Adorno potrivit căreia kitsch-ul este o parodie a catharsisului, Călinescu asociază această categorie atât cu pericolul sentimentalismului ieftin antrenat de Romantism cât și cu perioadă modernă a industrializării și a democratizării artei și gustului. În acest context, el orientează critica pe două direcții: condamnarea kitsch-ului ca artă proastă, ca asalt asupra bunului gust pe palierul estetic, respectiv ca artă falsă, ca asalt pe palierul etic împotriva autenticității.
În acest al doilea sens o lucrare, fie ea din domeniul arhitecturii, muzicii, picturii, cinemaului sau literaturii, în ciuda faptului că se pretinde artistică, își împlinește adevăratul scop în zona propagandei (vezi ideologiile fasciste, staliniste), a simplei distracții ori a acumulării consumeriste. Problema ridicată aici este că democratizarea artei operată de kitsch își ratează scopul de educare și exprimare a maselor, masele devenind captive ale unei ideologii ori ale unei industrii (fie aceasta o industrie cinematografică de tipul Hollywood ori o înscenare de proporții ca cea a spectacolelor ceaușiste Cântarea României sau a demonstrațiilor de stradă de 23 august sau de 1 mai).
Călinescu amintește totuși și latura utilă a procesului de democratizare artistică, rolul pedagogic al kitsch-ului capabil a oferi maselor cel puțin o indicație preliminară asupra semnificației artei și a plăcerii estetice. Într-o lume a resemnării și indiferenței nihiliste întâlnirea cu kitsch-ul poate constitui tocmai prilejul neașteptat de a începe să simți. În cuvintele lui Abraham Moles “a trece prin kitsch este trecerea firească pentru a ajunge la autenticitate.”
