frumuseţea liberă şi frumuseţea aderentă – la Kant

text Cristina Moraru, ilustrație Andrei Măceșanu

Frumuseţea liberă este frumuseţea eliberată de cunoaşterea ştiinţifică şi de orice abordare pragmatică care ar conferi un scop sau o utilizare particulară obiectului frumos. Frumuseţea liberă este frumuseţea trandafirului, însă nu a trandafirului văzut prin ochii omului de ştiinţă care atribuie un scop privirii sale în acord cu studiului ştinţific al funcţiilor părţilor florii. Frumuseţea liberă este cea a finalităţii fără scop, acea frumuseţe naturală întâlnită în flori, scoici cristale dar şi în desenele decorative greceşti, frunzişurile pentru rame şi cele de pe tapetele de hârtie, fanteziile muzicale, pantomimele, dansurile, orice tip de arabescuri din orice material toate ilustrează tipul de frumuseţe liberă. Însă, mai presus de frumuseţea liberă se regăseşte frumuseţea ideală care derivă din frumuseţea aderentă. Frumuseţea aderentă împlineşte raţiunea unui anumit scop care activează o formă de inteligenţă practică, satisfăcând în egală măsură şi sensibilitatea percepţiei, într-o manieră specifică în care subiectul devine conştient atât de armonia formei cât şi de relevanţa conţinutului. Arta care se apropie cel mai mult de împlinirea frumuseţii aderente este pentru Kant, arhitectura – ca formă perfect construită pentru a determina funcţionarea interdependentă a facultăţilor noastre, corelând  raţiunea şi sentimentul. Însă, dacă frumuseţea aderentă este cea care satisface deopotrivă inteligenţa şi sensibilitatea, frumuseţea ideală este cea care satisface deopotrivă sensibilitatea şi moralitatea.