Idealismul – la Platon
text Cristina Moraru, ilustrație Andrei Măceșanu
Idealismul specific platonic este identificabil la nivelul concepţiei sale despre frumos, concept fundamentat pe o teorie idealistă asupra existenţei, conform căreia ar exista o lume sensibilă a meteriei şi o lume supra-sensibilă a Ideii. Abstractizând conceptul de frumos, Platon îşi concretizează propria măsură a frumosului, identificabilă la nivelul Ideii de frumos, a Formei eterne şi nealterate a Frumosului, opozabilă frumosului sensibil. Pentru Platon noţiunea de frumos este plurivalentă, referindu-se atât la valorile estetice cât şi la valorile morale şi cele cognitive. În acest sens, Ideea de frumos se suprapune ideii de bine, Platon apreciind frumuseţea morală în detrimentul frumuseţii estetice. Fie că vorbeşte despre frumosul ca utilitate, frumosul ca plăcere, frumosul ca convenienţă, frumosul ca eficacitate sau frumosul ca adecvare, Platon a urmărit întotdeauna o înţelegere obiectivă a frumosului, condamnând subiectivismul sofiştilor centrat pe investigarea principiilor plăcerii constituite în acord cu frumosul ‒ ceea ce pentru Platon reprezenta doar o reacţie subiectivă în faţa lucrurilor frumoase. În acest sens, Platon se situează în continuarea tradiţiei greceşti a constituirii frumosului în acord cu Ideea de bine ‒ care nu poate fi deschisă decât către o plăcere morală, argumentând că plăcerea este un sentiment trecător şi că nu tot ceea ce ne place este cu adevărat frumos. Maturitatea reflecţiei platoniciene asupra conceptului de frumos capătă conţinuturi spiritualiste şi idealiste. Frumuseţea spirituală, cea care rezidă în Idee este pentru Platon singura frumuseţe pură, inacesbilă simţurilor ci doar intelectului.