Iconoclasm vs iconodulism

text Cristina Moraru, ilustrație Andrei Măceșanu

Disputa doctrinară dintre iconoclaşti şi iconoduli era una religioasă, însă subiectul real al disputei era unul estetic. Deşi s-au utilizat argumente teologice, ele priveau frumosul şi arta, astfel încât chestiunea nu poate fi omisă dintr-o istorie a esteticii. Iconoclaştii doreau să reformeze cultul religios şi să elimine idolatria – pe care o asociau reprezentărilor sfinţilor în icoane. Pentru ei, reprezentarea picturală (perigrafe) a lui Iisus Hristos este neveridică şi necorespunzătoare, pentru că reinterpretează graniţele dintre lumea terestră şi cea divină. Iconodulii, în schimb, îşi fondau teoria pe argumentul întrupării care destituie argumentul dualismului lumilor, Hristos întrupat fiind reprezentat şi nu natura sa divină. Pentru ei, omul de rând avea nevoie de o imagine pentru a percepe spiritualul, relaţionarea cu divinitatea eşuând în intentarea de a fi eminamente intelectuală dat fiind că Dumnezeu se manifestă în, şi prin, lucruri reale. Niciodată în istoria imaginii nu au existat argumente atât de radicale în favoarea, sau împotriva reprezentării picturale. Din perspectiva iconodulilor, imaginea devine esenţa prototipului trascendent, reprezentând un fragment al fiinţei divine şi dobândind o valoare mistică. Din perspectiva iconoclaştilor, valoarea mistică a artei trebuia inlocuită cu realismul reprezentărilor, arta idealistă fiind înlocuită de arta laică. În consecinţă, dacă iconodulii considerau că arta e demnă a înfăţişa dumnezeirea, atribuindu-i o estetică mistică ce valoriza spiritualul, simbolicul şi atemporalul, iconoclaştii considerau că arta poate reda doar ceea ce este accesibil simţurilor, atribuindu-o o estetică naturalistă ce valoriza empirismul, senzorialism şi realul.