Gustul (Kant)
text Cristi Iftode, ilustrație Andrei Măceșanu
Gustul estetic e o invenţie a epocii moderne, o invenţie de secol XVII. A asuma existenţa unei facultăţi de sine stătătoare pentru aprecierea estetică marchează desprinderea Barocului de conceptul frumosului clasic, obiectiv şi raţional. De ce gustul estetic şi nu mirosul sau auzul sau văzul? Probabil, tocmai că pentru că simţul gustului poate fi extrem de rafinat, dar funcţionează ca un semnalizator spontan, intuitiv, al plăcerii sau neplăcerii. În plus, la antipod de idealul modern al cunoaşterii ştiinţifice culminând în ideea de obiectivitate, adică de privire teoretică, neangajată, gustul cunoaşte doar asimilând, consumându-şi obiectul. Dimensiunea subiectivităţii devine, astfel, crucială pentru estetica modernă, iar conceptul de gust estetic va gravita între mărturia empirică a unei subiectivităţi în tot ce are aceasta ireductibil şi posibilitatea de comunicare universală a unei experienţe individuale, posibilitate sinonimă cu gestul artistic, dar şi cu evaluarea operelor prin intermediul judecăţilor de gust. Un lucru notabil este caracterul indecis al acestei capacităţi spontane de apreciere estetică pe care am botezat-o „gust”, constituindu-se într-o veritabilă punte de trecere de la natură, la cultură, şi înapoi. Comparat cu raţiunea sau imaginaţia, gustul păleşte ca facultate cognitivă propriu-zisă, îşi recunoaşte, ruşinat, şovăiala, incertitudinile („Nu mă prind dacă acest obiect îmi place sau nu”; „Nu-mi dau seama ce anume mă deranjează la romanul acesta – sau tabloul, spectacolul, opera”), erorile de apreciere şi numeroasele retractări. Comparat, însă, cu simţurile propriu-zise, cu cele care atestă, în mod strict, biologia sau psihofiziologia umană, gustul estetic e mai mult decît simplu „gust”, „pipăit”, sau „miros”: e un simţ educabil, e un simţ care se cultivă, aşa cum sublinia deja B. Gracián, apoi D. Hume. Mai mult decît un banal „simţ comun”, gustul reprezintă un simţ al „comunului” dintre oameni, un simţ comunitar, scria Kant: adică, un simţ creator de public şi „audienţe”, aşa cum se va spune ceva mai târziu. E adevărat că fiecare om are gusturile sale şi dreptul de a le face publice: acest principiu al egalităţii fundamentale a tuturor semenilor e cheia de boltă a democraţiei moderne. În acelaşi timp, dezacordurile iscate în chestiuni de gust, chiar dacă nu pot fi tranşate apelându-se la cum stau lucrurile „de fapt” sau la reguli universale indiscutabile, oferă participanţilor şansa de se a înţelege mai bine unii pe alţii, împrumutându-şi, cumva, lentilele (adică felul propriu de a vedea şi aprecia) unii altora. Ideea care stă în spatele întregii problematizări kantiene a gustului ca „un fel de sensus communis” este, aşadar, aceea de intersubiectivitate, asumpţia cheie fiind că orice dezbatere între oameni oricât de diferiţi e posibilă doar pentru că – şi doar atîta vreme cît – există speranţa la înţelegere, speranţa de a putea cădea de acord. De aici vine şi maxima fundamentală a facultăţii de judecare reflexive, maxima „gîndirii lărgite”: „Gîndeşte punîndu-te în locul tuturor celorlalţi”.