Frumosul („Marea Teorie”)
text Cristi Iftode, ilustrație Andrei Măceșanu
Cea mai influentă şi longevivă teorie despre frumos – numită, din acest motiv, Marea Teorie (W. Tatarkiewicz) – a fost avansată de filosofii pitagoreici (sec. VI-V î.Hr.) şi se articulează în jurul tezei generale potrivit căreia „frumosul constă în alegerea proporţiilor, în dispunerea adecvată a părţilor, în fapt, în mărime, calitate şi cantitate şi-n raportul lor reciproc”. Având calitatea de a se aplica în egală măsură muzicii şi artelor plastice, elementul esenţial al acestei teorii îl constituie ideea de proporţie, simetrie şi armonie. Acolo unde găsim „acelaşi raport” (acesta e înţelesul etimologic al termenului analogie) între părţile constitutive a ceva, acel ceva e socotit frumos. Dintre aceste raporturi posibile, unul, în mod special, a fost considerat a întruchipa „secretul” frumuseţii: aşa-numita Secţiune de aur sau Număr de aur (golden ratio, divine section, divine proportion, golden cut etc.). Numărul de aur rămâne primul număr iraţional din istorie descoperit şi definit:
Au existat, din Antichitate şi până în secolul XX (Matila Ghyka), numeroase speculaţii cu privire la această proporţie din muzică şi arhitectură, considerată a fi marca frumosului natural şi proporţia ideală a corpului uman (ne amintim de faimosul desen al lui Leonardo Omul vitruvian) şi a chipului omenesc. Revenind, însă, la ideea generală a frumosului-proporţie, trebuie adăugat că unul dintre cei mai importanţi susţinători ai acesteia a fost Platon. Şi totuşi, atunci când Plotin va formula critici sau, mai curând, amendamente serioase la Marea Teorie, el nu va face altceva decât să îl urmeze pe acelaşi Platon, cel care susţinea că „păstrarea măsurii şi proporţiei e întotdeauna frumoasă” (Philebos), dar, în alt dialog (Phaidros), avansa şi ideea frumosului-claritate sau „strălucire”. „Trebuie să spunem aici că frumuseţea constă mai degrabă în ceea ce luminează buna proporţionare decât în bunele proporţii înseşi, şi tocmai acest lucru ne place”, stipula Plotin. Pentru neoplatonicieni, ca şi, ulterior, pentru misticii creştini, această strălucire e de ordin spiritual, mai curând decât fizic. Bucurându-se de un mare prestigiu de-a lungul Evului Mediu creştin, Marea Teorie va fi cuprinsă şi dezvoltată în marea sinteză realizată de Toma de Aquino (sec. XIII): „Frumuseţea pretinde trei condiţii: întâi, integritatea sau perfecţiunea, căci lucrurile lipsite de ea sunt prin însăşi această lipsă urâte; în al doilea rând, proporţia cuvenită sau armonia; şi în fine, claritatea, motiv pentru care cele care au culoare strălucitoare se numesc frumoase”. Concepţia tomistă combină vechea noţiune pitagoreică şi viziunea (neo)platoniciană, folosindu-se, însă, în explicarea acestor condiţii ale frumosului, de metafizica aristotelică, impusă ca dominantă pentru gândirea scolastică. Cele trei condiţii nu funcţionează independent, ci se implică în mod reciproc, reprezentând, în fond, trei niveluri de atestare ale frumosului, de la sensibil spre inteligibil şi înapoi. Din punct de vedere perceptiv, noi sesizăm mai întâi obiectul ca întreg, apoi dispunerea părţilor, şi pe acest temei înţelegem forma sa esenţială, care era de fapt prima, în ordinea fiinţei, cauză a integrităţii şi proporţiei, subînţeleasă dintru început, pentru a putea percepe obiectul ca obiect. Am putea, atunci, rezuma concepţia tomistă afirmând că frumuseţea este claritatea cu care răzbate forma, ideea sau structura unui obiect bine proporţionat. La antipodul acestei concepţii ontologice despre frumos, putem vorbi despre o frumuseţe procesuală, evanescentă, discretă (sau „nestrălucitoare”), căreia canonul filosofiei europene nu i-a acordat, multă vreme, atenţia cuvenită, ba chiar despre idealuri alternative ale artelor vizuale, precum surprinderea, într-un peisaj, a jocului polarităţilor care fac posibilă lumea şi a activării spiritului ca stadiu eterat al materiei, în pictura tradiţională chineză (Fr. Jullien).