funcţionalitatea artei – la Leonardo da Vinci

text Cristina Moraru, ilustrație Andrei Măceșanu

Pentru Leondaro Da Vinci, arta, ca orice altă formă de cunoaştere, este fondată atât pe înţelegerea funcţionalităţii lumii vizibile: studiul luminilor şi a umbrelor în natură,  studiul formelor şi a culorilor, studiul perspectivei, cât şi pe generearea unor noi forme, culori sau perspective, aflate în consonanţă cu natura. Mai mult, Leonardo Da Vinci atribuie creaţiei artistice acelaşi statut conferit creaţiei divine, considerând geneza formei artistice ca fenomen analog genezei formelor naturale, structurarea formei fiind echivalentă fenomenelor geologice; atribuirea luminii fiind similară fenomenelor atmosferice ‒ deoarece atât fenomenele naturii cât şi fenomenele artistice sunt supuse aceloraşi legi: legilor naturii. Arta, pentru Leonardo da Vinci trebuia să împlinească aspiraţiile cognitive ale artistului, fiind atât practică cât şi matematică. În acest sens, metodologiile de lucru ale artiştilor erau fundamentate atât pe studiul matematic, cât şi pe experiment. În consonaţă cu teoria sa despre funcţionalitatea artei, pe de o parte ca studiu practic al naturii şi pe de altă parte ca creaţie analogă naturii, Leonardo da Vinci atestă relevanţa experimentului practic, fundamentat pe studiul naturii şi a fenomenelor naturale, cât şi necesitatea unei verificări matematice. Cu alte cuvinte, tot ceea ce este creat pe baza experimentului trebuie corectat pe baza ştiinţei, practica artistică desăvârşindu-se în ştiinţă atunci când funcţiile cognitive ale artei prevalează funcţiilor estetice. Doar în acest fel arta cunoaşte realitatea, devenind ea însăşi cunoaştere.