standardul gustului – la David Hume

text Cristina Moraru, ilustrație Andrei Măceșanu

David Hume susţine că judecăţile de gust ar presupune o contradicţie a gusturilor în funcţie de epoca în care observatorul trăieşte, de vârsta sau generaţia din care face parte. Prelunând ideea kantiană conform căreia gustul se conturează în urma unui process liber de imaginaţie, aprecierea unei opera de artă solicitând activarea acestui process de imaginaţie în mintea privitorului pentru ca acesta să se poată angaja într-o relaţie de creativitate cu artistul, David Hume consideră că în momentul în care artistul  şi observatorul angajaţi în această relaţie de creativitate ajung să aibă aceeaşi viziune se poate înfiinţa o aşa numită comunitate de sentiment. În acelaşi context, David Hume diferenţiază între două înţelesuri ale gustului : gustul corporal, care ar viza o experienţa senzorială şi gustul mental care presupune o capacitate mentală de a resimţi plăcerea. Încercând o definire a gustului în eseul său Despre standardul gustului, Hume vorbeşte despre o anumită delicateţe a gustului, definind gustul drept capacitatea de a identifica toate elementele unei compoziţii, delicateţea gustului nefiind un dat ireversibil, ci fluctuant pe parcursul vieţii. Continuând teoria referitoare la standardul gustului, Hume remarcă faptul că identificarea tuturor elementelor şi a calităţilor unui obiect ar putea conduce la resimţirea plăcerii, dacă observatorul este un evaluator calificat.