autonomia artei – la Aristotel

text Cristina Moraru, ilustrație Andrei Măceșanu

Ideea unei posibile autonomii artistice derivă din accepţiunea aristotelică a relativităţii adevărului moral. Pentru Aristotel, poezia şi politica se supun unor forme de adevăr diferite: politica se supune adevărului moral, în timp ce poezia se supune propriului său adevăr. În acest sens, Aristotel contrazice fundamental teoria platonică, considerând că arta nu este condiţionată să reprezinte fidel realitatea, ci poate reprezenta lucrurile mai bune sau mai rele decât sunt. Mai mult, arta pare a se supune unor norme de corectitudine diferite, nefiind condiţionată a reprezenta adevărul cognitiv, ci doar adevărul artistic inerent intenţiilor sale. La nivelul proceselor cogniţiei putem recunoaşte lipsa de adevăr a unei practicii artistice, sau a unei descrieri poetice, însă acest fapt nu va putea invalida adevărul artistic fundamental poeziei sau practicii artistice. Mai mult, artele vizuale şi muzica, pentru că nu lucrează cu afirmaţii, nu pot fi contestate din perspectiva nerespectării adevărului cognitiv, în timp ce afirmaţiile poeziei pot ignora adevărul cognitiv, deoarece funcţia lor nu este aceea de a media cunoaşterea, ci de a propaga adevărul artistic. Altfel spus, Aristotel discociază între adevărul cognitiv şi adevărul artistic, considerând că arta se regăseşte în spectrul opus eticii, relativizând limitele de situare a artelor între minciuna şi adevăr, corectitudine şi incorectitudine. În acest sens, Aristotel devine susţinătorul radical al autonomiei artei, valorizând criteriul estetic mai presus de adevăr sau logică ‒ exigenţele logice fiind disconsiderate atunci când contravin exigenţelor estetice.