Arta de a trăi

text Cristi Iftode, ilustrație Andrei Măceșanu

Etica, în accepţia ei tradiţională, pleacă de la premisa potrivit căreia modul în care ne purtăm cu ceilalţi, altfel spus, comportamentul nostru social, depinde în mod direct de modul în care fiecare dintre noi se raportează la el însuşi, de modul în care se înţelege pe sine şi încearcă să îşi şlefuiască propriul caracter. Principiul socratic al „îngrijirii de sine” nu se referă la individul care îşi închină un cult narcisist sie însuşi, ci vizează fiinţa umană capabilă să se raporteze la propria viaţă ca la o materie brută ce trebuie modelată prin precepte etico-estetice sau reguli de conduită. Proiectul filosofic fundamental ar fi fost acela de a da o anumită formă sau „stil” propriei vieţi, aceasta fiind semnificaţia pe care Foucault o va atribui, în ultimele sale convorbiri şi texte, ideii de estetică a existenţei. Stipulând însăşi miza practică a filosofiei elenistice şi romane, principiul unei „arte de a trăi” reapare în Renaştere, odată cu idealul aristocratic al modelării de sine (self-fashioning). „Modelarea de sine” implica toate palierele existenţei, de la grija deosebită pentru vestimentaţie şi maniere, până la antrenamentul sportiv şi aleasa educaţie umanistă. Ulterior, acest ideal este întruchipat, în epoca modernă, de fenomenul dandysmului, artă de a trăi ivită la intersecţia dintre cultivarea sinelui şi cultul aparenţelor. Creionând portretul legendarului George Brummell, B. d’Aurevilly conchidea: „Era, în felul său, un mare artist; doar că arta sa nu putea fi clasificată şi nu se exersa într-un timp anume. Era chiar propria-i viaţă, sclipirea nepieritoare a înzestrărilor hărăzite spre a se dezvolta doar printre semeni. Fascina prin însăşi persoana sa, aşa cum alţii fascinează prin operă. Valoarea îi era instantanee”.

Ceea ce se cuvine înţeles din concepţia deopotrivă antică şi contemporană despre etică având drept miză arta de a trăi sau estetica existenţei nu este, însă, raportarea la propria viaţă ca la o operă de artă încheiată şi perfectă: mai curând, apropierea (postmodernă) dintre etică şi estetică este aceea dintre căutarea vieţii bune într-o epocă în care nu ne mai putem baza pe reguli morale universale stabilite odată pentru totdeauna şi raportarea artistului la procesul creatiei artistice, în condiţiile în care acesta nu deţine „reţete” pentru capodopere şi nu se poate baza pe standarde eterne ale gustului care să garanteze reuşita artistică. În sfera artistică, mutaţia de importanţă crucială petrecută pe la finalul secolului al XIX-lea şi sinonimă cu naşterea avangardelor implică tocmai faptul că „obiectul nu este decât un element accesoriu şi tranzitoriu în raport cu dispozitivul de existenţă reprezentat de practica artistică. Modernitatea începe cu această relativizare a obiectului de artă în procesul creativ” (N. Bourriaud). Se poate, atunci, susţine, continua Bourriaud, că „arta modernă începe odată cu naşterea acestui spaţiu mental, a acestui platou pornind de la care un individ e capabil să confere sens celei mai banale dintre forme, celui mai insignifiant dintre semne, celei mai palide dintre imagini; din momentul în care cel mai mic gest, informat de o etică de zi cu zi şi inserat într-un dispozitiv formal global, dobândeşte puterea de a semnifica”. Întrebarea cheie devine, în aceste condiţii, nu „Ce este artă?”, ci „Când este artă?” (N. Goodman). Iar Yves Klein conchidea: „Operele mele sunt cenuşa artei mele”.