Adevărul artistic

text Cristi Iftode, ilustrație Andrei Măceșanu

Spune arta adevărul? Cum a fost înţeles raportul dintre artă şi cunoaştere în estetica filosofică? Putem distinge patru posibilităţi distincte de tematizare a acestui raport. O variantă pentru care filosoful german Hegel rămâne paradigmatic este să considerăm că există cunoaştere artistică, dar că ea este una inferioară celei filosofice şi ştiinţifice. În viziunea lui Hegel, orice operă de artă este o „înstrăinare în sensibil” a conceptului, spiritul cugetător putând să se recunoască însă în această „înstrăinare a sa ca senzaţie şi sensibilitate”. Pe această cale dobândim şi înţelegerea corectă a faimoasei teze hegeliene a „sfârşitului artei”, readusă în atenţie de Arthur Danto: ar fi vorba tocmai de accederea într-o epocă istorică în care nu mai avem nevoie de o asemenea prezentare indirectă a adevărului, arta bifurcându-se în divertisment pentru mase şi artă preponderent „conceptuală” pentru elitele lumii artei. O a doua variantă este să susţinem că există cunoaştere artistică, iar aceasta e chiar superioară celei ştiinţifice. E poziţia Romantismului german (Schlegel, Novalis etc), visând la o identitate a poeziei şi filosofiei: pentru romanticii de această factură, „numai ochiul artistului părea capabil să pătrundă in secretele naturii şi ale vieţii spiritului” (N. Hartmann). O a treia posibilitate este să considerăm, din nou, că există cunoaştere artistică, dar că ea este de alt ordin decât cea ştiinţifică, cele două tipuri sau sfere de cunoaştere rămânând ireductibile şi incomensurabile. Printre alţii, esteticienii fenomenologi se vor remarca, în secolul XX, prin îmbrăţişarea explicită a acestei poziţii. Adevărul sau autenticitatea artistică nu se va reduce, în viziunea fenomenologilor, la expresia sinceră şi credibilă a unei subiectivităţi (în speţă, cea a autorului operei), ci va implica dezvăluirea unui registru uman general şi originar, a unui mod fundamental de a te simţi şi situa în lume, de a „locui” (Heidegger). Pe urmele lui Heidegger, M. Dufrenne va preciza că adevărul estetic ca expresie plenară a unei anumite calităţi afective este, în acelaşi timp, un indicator ontologic primar, mărturie a unei tonalităţi fundamentale în temeiul căreia fiinţele umane, indiferent de timp şi de loc, se pot întâlni şi înţelege, în calitate de public al operei, într-un universal concret. În fine, o a patra posibilitate atestată de istoria esteticii este să considerăm că arta nu produce cunoaştere de vreun fel, ci doar o formă specifică de emoţie sau plăcere estetică. Deşi neopozitiviştii vor recunoaşte că există momente cognitive indispensabile în procesul receptării estetice, ei vor tinde să susţină că experienţa estetică are drept miză finală un tip special de emoţie, mai degrabă decât vreun aport cognitiv semnificativ. Dar chiar dacă nu vor considera arta drept un tip special de spunere sau producere de adevăr („aleturgie”), urmaşii lui Wittgenstein vor accepta faptul că arta oferă o cale privilegiată de acces la o anumită „formă de viaţă” din care artistul şi-a tras sevele.